Cronica lui Bogatu, 07.10.2017

Embed:

Președintelui Dodon i se pare, pesemne, neîndestulător faptul că-i ales de popor și de aceea pretinde că ar fi mandatat să guverneze de Dumnezeu însuși. Această abracadabrantă dezvăluire, demnă de salonul numărul 6 descris de A. P. Cehov, e un simptom îngrijorător asupra căruia vom zăbovi în cronica de azi. Pe de altă parte, Dorin Chirtoacă, primarul suspendat, a unit săptămâna curentă, fără să vrea, vreo 7 partide proeuropene. Acestea au ieșit la rampă și, fără să se înțeleagă, au luat o poziție practic comună față de referendumul anti-Chirtoacă. Ce semnifică o atare efuziune de atitudini politice vom căuta să ne lămurim în cele ce urmează.

Chirtoacă unește

În ciuda faptului că ciomăgeala reciprocă dintre partidele pro-europene atinge paroxismul, creându-se uneori impresia că răfuiala dintre ele contează mai mult decât lupta cu stânga filorusă, în ultimele zile acestea au dovedit o unitate de opinii de-a dreptul uimitoare în chestiunea referendumului anti-Chirtoacă. Practic, toate cele mai importante formațiuni de centru-dreapta au anunțat că vor boicota plebiscitul. PUN a invocat faptul că referendumul „ar putea pune Chişinăul la dispoziţia lui Igor Dodon şi PSRM”. PAS-ul, după o ezitare, a refuzat de asemenea să participe la referendum, dar a dat de înțeles că în Chișinău este nevoie de un alt manager decât Dorin Chirtoacă. În fine, marți PDM a anunțat că va boicota referendumul, întrucât acesta este un tertip politic al socialiștilor.

Platformei nu-i pasă

O figură aparte face într-un fel Platforma DA. Andrei Năstase nu-și poate ascunde repulsia față de Dorin Chirtoacă și afirmă că referendumul îl lasă rece, punând decizia de a participa sa nu la discreția alegătorilor.

Au intuit voința electoratului

Am certitudinea că electoratul proeuropean, indiferent de poziția partidelor, oricum, în cea mai mare parte, n-ar fi participat la un referendum care dă apă la moară Rusiei și lui Dodon. Și asta cu toate că opiniile asupra prestației primarului liberal în cei zece ani de mandat sunt împărțite în sânul electoratului cu viziuni democratice și proromânești. Unii al apără, alții spun că nu a făcut față, ca să nu mai vorbesc de suspiciunile de corupție și dosarele ce îi sunt intentate. Chișinăul însă votează preponderent geopolitic. De aceea, partidele prooccidentale, boicotând referendumul, nu au făcut altceva decât să se conformeze voinței alegătorilor.

A lăsat-o mai moale

Toate se termină odată și odată. Până și încăpățânarea președintelui de a sfida Constituția. Igor Dodon, care a tunat și a fulgerat împotriva generalilor și ofițerilor Armatei Naționale, grozăvindu-se că-i va pedepsi pentru că au trimis ostașii moldoveni la exercițiile militare din Ucraina, până la urmă a lăsat-o mai moale.

De ce s-a răzgândit?

Așadar, șeful statului s-a răzgândit, dar nu din senin. A anticipat, probabil, poziția Curții Constituționale care l-a pus la respect în chestiunea diferendului său cu Forțele Armate. Magistrații i-au respins sesizarea, considerând-o nefondată și explicându-i totodată că atribuțiile sale în domeniul apărării nu sunt exclusive, ele fiind partajate cu cele ale Parlamentului și Guvernului. Ar mai fi de precizat doar că, potrivit punctului 2 al articolului 94 din Legea Fundamentală, toate actele președintelui din domeniul politicii externe și apărării naționale nu-s valabile dacă nu sunt contrasemnate de primul-ministru. Scurt și cuprinzător. Președintele republicii nu poate lua nicio decizie privind armata sau apărarea fără să aibă semnătura premierului. Ca în toate regimurile parlamentare, el de bună seamă este comandant al armatei, numai că unul nominal. Astfel, toată burzuluiala sa puerilă pe această temă este o nerespectare criminală a legislației moldovenești.

De vorbă cu Dumnezeu

De altfel, simțind, probabil, că-i fuge pământul de sub picioare, Dodon a căzut într-un misticism penibil. El invocă divinitatea, afirmând, nici mai mult, nici mai puțin, că Dumnezeu însuși ar juca de partea sa pe scena politică moldovenească. Ce-i drept, spre deosebire de Petrache Lupu de la Maglavit, un cioban analfabet și surd din județul Dolj care în anul 1935 pretindea că vorbește cu Dumnezeu, Dodon este mai modest și nu susține că ar sta la taifas cu Tatăl Ceresc sau cu Duhul Sfânt. Dacă e să-i dăm crezare președintelui, Dumnezeu s-a arătat și ar fi dezvăluit taina mandatului său prezidențial nu direct, ci prin patriarhul Rusiei Chiril.

Maglavitul președintelui

Cum această confesiune prezidențială cel puțin bizară mă depășește, mă rezum la cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga care, comentând fenomenul Maglavit, se întreba ironic: „De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de nebuni din România, unde sunt atâţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni încă mai curioase (decât ale moșului de la Maglavit)?”

Lecția unirii germane

Cu ocazia Zilei Naționale a Germaniei, sărbătorită la 3 octombrie, președintele României, Klaus Iohannis, a transmis un puternic mesaj unionist către clasa politică românească. Fără a nominaliza Basarabia, șeful statului a făcut aluzie la reunificarea națională a României, ca ideal și proiect de țară asupra căreia elitele românești ar trebui să se solidarizeze, urmând exemplul Germaniei. Un consens, cred eu, se întrezărește la București, unde și stânga și dreapta românească au viziuni în linii mari identice în chestiunea reîntregirii naționale.

Ostatici executați

Cei doi militari ruși capturați recent în Siria, eveniment mediatizat pe larg la Chișinău datorită faptului că unul dintre ostatici (Grigori Țurcanu) are nume românesc, potrivit ultimilor relatări, ar fi fost executați. Islamiștii afirmă că aceștia au plătit pentru cruzimea rețelei Wagner care își torturează prizonierii.

Rușii s-au dezis de-ai săi

Cei doi militari ruși sunt mercenari din grupul paramilitar Wagner și anterior au luptat în Donbass de partea separatiștilor. Ambii au fost recunoscuți de rudele, prietenii și camarazii lor de arme. Cu toate acestea, oficialitățile ruse nu au mișcat un deget ca să-i ajute. Mai mulți jurnaliști ruși se arată indignați pe rețelele sociale că Moscova s-a dezis de cei doi ostatici nenorociți. Comandamentul rus nu numai că n-a întreprins nimic pentru a-i elibera, ci și a refuzat să confirme că aceștia ar fi luptat pentru Rusia în Siria.

Avem de a face, în treacăt fie spus, cu un obicei rușinos al armatei ruse de a nu-și recunoaște luptătorii la nevoie. Stalin, de exemplu, în cel de-al Doilea Război Mondial, s-a dezis de toți militarii săi care fuseseră luați prizonieri, iar după capitularea Germaniei, rușii care reveneau acasă din captivitatea nazistă erau arestați și închiși în GULAG.

Lasă un comentariu